Un număr destul de mare de conflicte de muncă (ajunse în fața instanțelor de judecată sau nu) au ca obiect neîndeplinirea sarcinilor de serviciu sau îndeplinirea necorespunzătoare a sarcinilor de serviciu de către salariați. Atunci când aceste conflicte ajung să fie soluționate de instanțele de judecată, aceastea par a favoriza salariații. Spun "par" fiindcă, în realitate, salariații câștigă litigiile deoarece angajatorii nu știu sau nu înțeleg cum să aplice proceduri interne. Voi încerca să explic cum se poate aborda calitatea muncii unui salariat, fără a complica articolul cu prea multe prevederi legale. Dacă sunteți interesați, vă aștept întrebările și comentariile pe acest blog.

În raporturile juridice de muncă ne aflăm într-o situație specială, în care părțile sunt egale pînă la momentul semnării contractului individual de muncă. După acest moment, salariatul se află într-o poziție de inferioritate juridică, desfășurându-și activitatea sub autoritatea angajatorului, așa cum se precizează în art. 10 din Codul Muncii. Autoritatea recunoscută angajatorului este, frecvent, înțeleasă ca drept superior de a cere salariatului să realizeze orice muncă, în executarea obligațiilor contractuale.

Necesitatea sau utilitatea formării profesionale, în general, și a salariaților, în special, precum și modalitățile în care se poate realiza aceasta sunt subiecte despre care se discută foarte mult și multe. Totuși, înțelegerea formării profesionale a salariaților din perspectivă juridico-normativă devine interesantă doar atunci când apare o neînțelegere între salariat și angajator. Conflictul de muncă originat în aplicarea prevederilor legale referitoare la formarea profesională a salariaților are două direcții principale de acțiune:
a)ce se întâmplă atunci când un salariat are inițiativa încetării raporturilor de muncă după ce a beneficiat de o formare profesională?
și
b)ce se întâmplă atunci când un angajator refuză formarea profesională a salariaților?

Există un fel de mit (asociat cu o serie destul de lungă de nemulțumiri și întrebări), referitor la puținătatea surselor de finanțare pentru cultură. Așa cum am spus, în diferite ocazii și cum a scris și colega mea Adina Dragu, aici, există surse de finanțare pentru inițiative culturale. Unele sunt disponibile în cadrul programelor de finanțare ale unor autorități publice locale, altele în cadrul unor programe naționale și altele deschise de alte organisme sau organizații din țară (de exemplu, finanțările UAR pentru domeniul arhitectură). Mai există o sumedenie de soluții pentru finanțarea unor stagii de cercetare sau rezidențe artistice și, desigur, există finanțările europene. Cele din urmă sunt generoase sau extrem de generoase, distribuite în două mari categorii. În cele ce urmează, mă voi opri doar asupra finanțărilor europene, deoarece au câteva caracteristici importante.

Analiza superficială a programelor operaționale ar putea să pună semne de întrebare în legătură cu decizia de a se finanța în cadrul unei abordări local-regionale, cu un anumit accent asupra spațiului rural. Totuși, dacă ne gândim mai bine, o să constatăm că o astfel de abordare are sens, în măsura în care finanțările trebuie să aibă efecte structurale și de creștere a coeziunii la nivel național și european. Mediul rural din România are un nivel de dezvoltare mult sub majoritatea standardelor economice și sociale din Europa, cu decalaje uriașe chiar față de mediul urban din România, fără a mai vorbi de Uniunea Europeană. Programul Național pentru Dezvoltare Rurală (PNDR) cuprinde o mare varietate de posibile intervenții, unele dintre acestea menite să contribuie la reducerea decalajelor față de mediul urban - începând de la servicii medicale și terminând cu drumuri, canalizări sau aducțiuni de apă.

După discuții cu sute de scriitori și implementatori de proiecte, începători sau mai puțin începători, am constatat că niciunul nu privește o cerere de finanțate ca pe un mesaj din cadrul unui proces de comunicare. În timpul cursurilor, încercând să explic motivele pentru care un proiect trece sau nu către finanțare, atrag atenția asupra câtorva, mici, reguli care trebuie respectate pentru a mări șansele unui cereri de finanțare de succes. (cadrul discuției este, întotdeauna, al unui proces de evaluare corect și obiectiv). Una dintre reguli se referă la folosirea unei exprimări clare și concise. A doua regulă este respectarea cerințelor finanțatorului. În acest context, mi se pare evident că, aceste reguli, prezente în multe ghiduri ale solicitantului, sugerează, aproape explicit, că ne aflăm în fața unui proces de comunicare.

Într-un articol anterior făceam câteva referiri la unele aspecte care ar trebui avute în vedere de cei care doresc să lucreze cu consultanți pentru a obține finanțări europene (eventual, și pentru a implementa proiectele asociate). Pe pagina de Facebook Sinaptica aminteam despre existența unui Ghid AFIR, cu trimitere la crearea condițiilor artificiale. Ei bine, în urmă cu două zile, aud, din întâmplare, la o emisiune a TVR, cum prezentatorul și oarece invitați își exprimau indignarea (și o anumită formă de presiune media) despre modul răuvoitor și lipsit de profesionalism în care AFIR (fostul APIA) hotărâse încetarea unui contract de finanțare.

În articolul anterior am supus atenției o interesantă inițiativă a Ministerului Culturii – Unitatea de Management a Proiectului (MC-UMP). Între subiectele enunțate, s-a aflat și problematica bugetului, respectiv diferențierea între cheltuielile eligibile și cele neeligibile aferente proiectelor implementate în cadrul POR, Prioritatea de investiții 5.1 – Conservarea, protejarea, promovarea și dezvoltarea patrimoniului natural și cultural.

În cadrul unui demers mai puțin obișnuit, o autoritate publică centrală, Ministerul Culturii, prin intermediul Unității de Management a Proiectului (UMP), anunță http://www.umpcultura.ro/noutati_doc_517_anun-privind-selecia-de-parteneri-eligibili-in-vederea-depunerii-de-proiecte-finantate-prin-programul-operational-regional-2014-2020_pg_0.htm intenția de implicare directă în posibile proiecte care să fie implementate în cadrul Programului Operațional Regional, Axa Prioritară 5, Prioritatea de investiții 5.1 – Conservarea, protejarea, promovarea și dezvoltarea patrimoniului natural și cultural.

Programele operaționale (PO) dezvoltate pentru intervalul de programare 2014-2020 subliniază importanța strategiilor de dezvoltare pentru asigurarea succesului proiectelor care se doresc implementate în această perioadă. Strategiile sunt relevante atât în procesul de planificare, fiind documentele de bază de la care s-a pornit elaborarea PO, cât și în procesul de implementare, ca documente de referință pentru evaluarea proiectelor. Importanța strategiilor, formulată ca aici sau descrisă în manualele de management este, de multe ori, puțin înțeleasă.