Prima dată când vorbim despre sustenabilitatea proiectelor este atunci când scriem cererea de finanţare. În aproape orice cerere de finanţare, din aproape orice program care distribuie fonduri publice şi private nerambursabile, există o rubrică cu titlul “Sustenabilitate”. Pentru unele (multe?) proiecte se întâmplă să fie şi ultima dată când se vorbeşte de sustenabilitate. Acest lucru se întâmplă din două motive: fie organizaţia care a propus proiectul nu are capacitatea de a asigura sustenabilitatea, fie nu era cazul de la bun început să se vorbească despre sustenabilitate. Cel puţin nu în sensul în care este înţeleasă de către mulţi finanţatori: drept acel criteriu care urmăreşte în ce măsură proiectul propus continuă să existe, să funcţioneze sau să genereze servicii şi după încheierea finanţării.

Poate primul motiv pentru a nu vorbi despre sustenabilitate este inexistenţa cuvântului în limba română. Limba română are un alt cuvânt: durabilitate, care defineşte calitatea a ceea ce este durabil, trăinicie, rezistență, viabilitate, perioada cât un bun poate fi utilizat. Cuvântul sustenabilitate nu exista în română, el a fost preluat ca atare din engleză şi acum se vorbeşte despre sustenabilitate economică, socială şi de mediu. Nu se vorbeşte şi despre sustenabilitate culturală, deşi ar trebui, dar dimensiunea culturală a durabilităţii aşteaptă încă să fie recunoscută.